Un clopot e un lucru care cheamă. Pe acesta l-a chemat un sat înapoi de sub ape.
În 1862, la doi ani după ce a ridicat biserica, pentru ea s-a turnat un clopot. Pe el s-a scris, în slove chirilice, că este făcut din grija administrației averii Doamnei Zoe Brâncoveanu, pentru biserica satului Obilești Vechi, cu hramul Sfântul Nicolae. Mai bine de jumătate de secol, glasul lui a măsurat viața satului: la slujbă, la nuntă, la înmormântare, la primejdie.
Apoi a venit războiul. Tradiția locului spune că, în vremea ocupației din Primul Război Mondial, când trupele străine rechiziționau metalul și topeau clopotele pentru muniție, oamenii satului au luat o hotărâre pe care numai dragostea și disperarea o pot lua împreună. Au desprins clopotul și l-au aruncat în apele Mostiștei. L-au ascuns în apă ca să-l salveze. Mai bine pe fundul râului decât în mâinile celor care l-ar fi topit.
Nu l-au mai scos niciodată. A rămas acolo, în timp ce lumea de deasupra s-a schimbat de tot. În anii '80, râul a fost amenajat, nivelul apei a crescut, valea a devenit lac. Insula pe care fusese palatul a rămas sub ape, iar clopotul, dacă povestea spune adevărul, zace undeva sub sedimentul aceluiași lac, în locul unde l-au lăsat niște oameni care au crezut că se vor întoarce după el.
Noi vrem să ne întoarcem după el.
„Administrația averii Doamnei Zoe Brâncoveanu, pentru biserica satului Obilești Vechi cu hramul Sfântul Nicolae. 1862."
Aceasta este povestea întregii noastre moșteniri, în miniatură: un lucru turnat din credință, însemnat cu numele unui neam martirizat, ascuns sub apă ca să fie salvat, uitat de timp, și care poate încă există. Nu pornim după o fantezie. Pornim după un obiect despre care un sat întreg își amintește că a fost pus acolo cu un scop.
Vrem să spunem din capul locului adevărul: s-ar putea să nu-l găsim. Un secol de apă și de mâl ascunde bine, iar legenda nu e încă o certitudine. Dar munca de dinainte, cea adevărată, are valoare chiar dacă apa își ține taina. Vom citi hărțile vechi, vom afla unde era malul și unde stătea biserica, vom reconstrui locul așa cum era, și abia apoi vom căuta acolo unde mintea spune că ar trebui să fie.
Iar dacă, după toată truda, clopotul va ieși din nou la lumină, nu se va întoarce într-un muzeu. Se va întoarce în biserica pentru care a fost turnat, ca să sune iarăși peste câmpie, pentru aceiași oameni, în același loc.
Cercetarea, avizele și prospecțiunile au nevoie de resurse. Orice sprijin ne apropie de clopot.